Toți ne naștem cu șansa de a deveni mari stele de cinema. Toți avem șansa, la un moment dat în viață (sau chiar de când ne naștem), să debutăm în cinematografie. Ideea este că unii oameni știu de la bun început care le va fi rolul și în ce film vor juca…poate pentru toată viața. Primesc în scris, pe o foaie a timpului, că vor fi arhitecți sau medici, ambițioși sau leneși, optimiști sau realiști, surori, frați sau…nimic, pentru că rolul le este prea scurt, uneori, chiar episodic.
Eu, sincer, nu cred că aş fi preferat alt film mai mult decât cel în care joc acum, dar am o idee foarte clară despre filmele pe care le-aş fi preferat mai puţin. Dacă stau să mă gândesc mai bine, filmul este acelaşi pentru toţi. Acelaşi soare (Sau nu?), aceeaşi zi, aceeaşi noapte…nu? Problema este că firul poveştii a devenit atât de complicat, personajele s-au înmulţit atât de mult, încât nimeni, niciodată nu îi va cunoaşte pe cei de pe platoul de filmare… Poate că nu-L vom cunoaşte niciodată nici pe Cel care ne filmează…
Toate aceste „planuri narative” creează iluzia că fiecare trăieşte în filmul lui, însă – nu-i aşa? – doar suntem cu toţii aici, în acelaşi sistem solar, pe acelaşi Pământ, pe acelaşi platou de filmare…
Şi spun asta, pentru că nu am cum să nu observ ceea ce ne leagă pe toţi mai mult decât ceea ce ne deosebeşte. De câte ori nu aţi încercat să înţelegeţi un om punându-vă în locul lui? De ce aţi făcut asta? Pentru că fiecare dintre noi ar fi putut fi în locul celuilalt când s-au împărţit rolurile… În funcţie de noroc, de calităţi, de defecte, oamenii au primit roluri mai bune sau mai puţin bune. Rele nu cred că au existat niciodată. Doar omul poate să-l transforme într-un rol rău, în momentele când parcă îşi înghite cuvintele şi uită să dea o replică ce, poate, ar fi schimbat cursul acţiunii sau face un gest greşit, alege ceva ce nu ar fi trebuit să aleagă. Sau îşi uită rolul în întregime, uită că este tată, mamă, soţ, soţie, soră, prietenă, angajat, angajator, antreprenor, profesor, medic, preot, avocat…uită şi toată povestea se duce de râpă. Rolul lui începe să fie rău.
Adevărul este că aproape toţi uităm, din când în când, să fim cine suntem cu adevărat, fiindcă avem impresia că putem fi cineva mai bun. Departe de basmele în care credem toţi orbeşte, nu există cineva mai bun (aici, mă gândesc la cineva mai bun doar în ideea în care omul îl caută pe acest cineva în altcineva), pentru că toţi suntem buni de la început. Răi ne facem pe parcurs. Noi, în funcţie de ceea ce spunem, facem sau gândim, ne stricăm singuri povestea, iar filmul nostru pare că a luat singur o întorsătură greşită. Toţi suntem aşa, într-un fel sau altul. Ştiu prea bine, pentru că mă ştiu pe mine. Desigur, oamenii nu sunt identici, dar, uneori, îmi lasă impresia că nu sunt nici chiar atât de diferiţi… şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că, în realitate, nu suntem decât unul şi acelaşi…suntem Omul, sufletul pământului, chipul umanităţii întregi, acela care nu caută în această lume decât două lucruri: fericirea, apoi recunoaşterea fericirii din partea celor din jurul lui. Mi-ai mai spus, tu eşti fericit şi nu ai nevoie să arăţi asta, dar eu nu te cred. Eu cred că cine nu vrea să arate este acela care nu are ce arăta. Nu am zis că aşa se întâmplă în mod universal, ci doar că aşa cred eu… În ochii mei, Fericitul se urcă în vârf de munte si strigă de acolo „Suuunt feeeriiiciiiit!”. Şi nu recunosc deloc în strigătul lui un semn de vanitate, ci recunosc un suflet în care este cuprinsă atât de multă bucurie, încât simte nevoia să fie împărtăşită…pentru că despre asta este vorba până la urmă, despre dorinţa permanentă a omului de autodezvăluire. Dar nu vi se pare ciudat totuşi să ne mărturisim sentimentele doar când sufletul ne este încărcat de o povară? Mie mi se pare teribil de ciudat!
De aceea, eu cred în oamenii sinceri, oneşti cu ei înşişi, care au curajul de a se dezgoli în faţa altora…de tristeţe, dar, mai ales, de fericire. Şi, mai presus de toate, cred în oamenii care au un rol bine definit, pe care nu şi-l uită niciodată.
Lucia 