Mi se întâmplă de multe ori să mă trezesc dimineața foarte fericită, aproape fără să știu de ce. Fericirea despre care vorbesc se măsoară în clipa aceea de dinaintea momentului în care deschizi ochii, în zâmbetul unei conștiințe care de-abia se trezește și a cărei deșteptare este întâmpinată de lumină. Despre această fericire vorbesc…aceea din fața luminii dimineții. Este, într-adevăr, cea mai pură formă de fericire, pentru că vine, poate, simultan cu gândul că o nouă zi începe, o zi plină de soare. E cea mai pură formă de fericire și pentru că, de cele mai multe ori, între această senzație și gândurile zilei de ieri care se întorc este doar un minut. Pentru mine, acel minut e sfânt. E minutul cu care începe ziua mea. Sunt 60 de secunde în care zâmbesc, fiindcă este soare afară, iar acest soare strălucitor îmi colorează un zâmbet pe o pânză a conștiinței încă goală.
Sunt lucruri simple, dar care, într-un mod surprinzător, mă fac nemaipomenit de fericită. Radiez sincer, naiv și aproape fără să conștientizez, iar acea frântură de zâmbet de pe chip se definește pe deplin în sufletul meu. Știu că totul e bine, când se termină cu bine, însă contează, fără umbră de îndoială, și să începi bine.
Din murmurul acestui gând, s-a născut un altul pe fundalul conștiinței mele, iar în dimineața asta, ceva mi-a umbrit minutul acela sfânt, când încă nu știi despre ce o să fie vorba în ziua ce urmează. Cum am spus, umbra avea forma altui gând: Poate că doar eu zâmbesc acum datorită acestei raze pe care o simt în privirea încă nedezgolită de pleoape. În acea clipă, am deschis ochii. Nu e același soare pentru toți? Întrebarea asta a anticipat răspunsul în mod firesc…Nu este același soare. El pare la fel, dacă îl privești direct, însă fiecare rază este trimisă către o poveste diferită.
Pe front, soldații nu vor avea niciodată parte de acel minut de zâmbet naiv. Pentru oamenii bolnavi, soarele anunță încă o zi încărcată de durere. Și poate sunt alte mii de oameni mult mai fericiți decât mine, pentru care acel minut e o adevărată binecuvântare, pentru care soarele e ca un catalizator spre universul unei zile încărcate de siguranța unor împliniri. Poate sunt oameni pentru care acel minut reprezintă toată averea lor. Și, cu siguranță, sunt oameni care văd în soarele pe care-l văd și eu o nouă zi de plajă, o nouă zi de odihnă, un vis împlinit în lumina unor raze darnice. Și, din nou, sunt oameni pentru care razele soarelui sunt precum un memento al unei răni care nu se vindecă. Dar sunt și oameni pentru care soarele înseamnă împlinirea promisiunii că totul este bine.
Și soarele, la fel ca oamenii, ascunde povești. Dacă le-am citi pe toate, nu am mai avea timp să ne-o trăim pe a noastră. De aceea, trebuie să purtăm tot timpul în suflet aprecierea momentului care ni se dă în fiecare zi, a acelui moment în care ni se oferă un motiv să zâmbim, a acelui minut de dinainte să înceapă ziua. Acel minut este, poate, tot ce ne-a rămas mai pur. Cu toate astea, el continuă să fie diferit, iar soarele doar pare la fel, însă se metamorfozează fără încetare, luând forma vieții în care pătrunde. Același soare care e mereu altul, pentru că cei care-l privesc sunt mereu alții. Același este doar cuvântul „soare”, dar ceea ce reprezintă el pentru noi este ceea ce suntem fiecare în parte. Soarele pare același, dar este mereu altul…la fel ca omul, mereu același și totuși de fiecare dată altul.
Lucia 