Vrem o minune, apoi ne plictisim de ea

Nu îmi amintesc, dar știu sigur că mi-am dorit foarte tare să merg chiar înainte de a putea merge. Am o amintire foarte reală, apoi, a nerăbdării de a începe școala. Dacă închid ochii, îmi pot aduce aminte pefect și ce simțeam înainte să vină vacanța de vară. Epuizam, pur și simplu, răbdarea de a aștepta câteva săptămâni, câteva zile…

Până acum, sunt dorințe simple, realizabile, dar pe care totuși nu le trăiesc toți oamenii de sub soarele ăsta. Iar eu m-am plictisit de toate: merg doar pe bandă, la școală m-am dus numai din obligație, vara parcă nu se mai termina.

Am uitat cât de tare mi le-am dorit, cât de simple sunt și cât de fericită obișnuia să mă facă realizarea lor. Am uitat, pentru că am alte dorințe, în mod vădit mult mai „importante”, a căror realizare mă duce până pe lună, mă plimbă printre stele, mă face să zbor. Și datorită realizării lor sau a posibilității realizării altora sunt fericită în fiecare zi.

Dar nu mulți știu ce să facă sau cum să-și consume energia după ce conștientizează fericirea. Sunt atât de obișnuiți să și-o dorească, încât atunci când o au, sunt copleșiți și nici măcar să mulțumească nu mai știu. Acești oameni se comportă în două feluri: fie neagă cu desăvârșire frumusețea realității, jignind-o prin tot felul de acte nesăbuite, fie o proiectează deja în trecut și nu știu să mai prelungească clipa, ci, în loc, își fabrică noi dorințe, în așteptarea cărora se complac din nou.

Nici eu nu cred că știu precis cum ar trebui să-și trăiască omul viața, dar nu-mi vine să cred că așa. Eu urmez convingerea că viața trebuie trăită precum te-ai afla într-o permanentă minune, pentru adeverirea căreia ești dator să mulțumești zi de zi.

Dacă ți s-ar opri respirația pentru o secundă, ți-ai dori foarte, foarte tare să revină.

Dacă ai suferi un accident și ai rămâne fără picioare, ți-ai dori mult să ți se ofere șansa să mai mergi măcar 1 km.

Dacă nu ai avea ce să mănânci, te-ai ruga zi și noapte să poți avea.

Oricât de simple ar părea, dorințelea astea împlinite fără măcar să le conștientizezi nu sunt decât câteva motive pentru care trebuie să mulțumești…în momentele în care simți că poate nu ai pentru ce…

Dar fiecare dintre noi are altele, și altele, și altele….dorințe care i s-au împlinit într-un fel sau altul și pentru care nu mai știu să fie fericiți, pentru că le-au uitat. Eu…nu uit nimic. Mint…Eu nu uit decât ce mă supără! Dar visurile pe care le-am văzut aievea se află fără încetare în zâmbetul meu, în vorba caldă, în gesturile blânde, în atitudinea pozitivă, în liniștea din suflet…pentru că nu le-am uitat. Oricât de mult îmi doresc mereu altceva, nu uit niciodată să prelungesc o fericire împlinită, pentru că așa sunt fericită mereu. Iar când aștept un nou vis să se împlinească, eu îl aștept fericită….până atunci când voi fi și mai fericită, și mai fericită…

Sfatul meu este să răspundeți la următoarele întrebări în momentele când nu simțiți că aveți pentru ce să mulțumiți, că vă plictisiți sau că vouă nu vi se întâmplă nicio minune:

Când v-ați născut aveați haine pe voi? V-a promis cineva sănătate veșnică, liniște permanentă? Iubire?

V-ați născut cu bani în buzunar? Cu bilete de vacanță plătite pe 100 de ani? Cu casă pe numele vostru?

Când v-ați născut știați toată cultura, informația, toate meseriile pe care le știți acum?

Dacă răspunsul este nu pentru toate, atunci trăiți numai minuni, pentru care v-ați rugat, fiindcă știați că vă vor face fericiți…. Acum de ce nu vă mai fac fericiți?!