De cum au auzit fierul greu al lanțului slăbindu-se au înțeles că urmau să fie eliberați…eliberați din celule, în curtea în care se țineau de obicei luptele. Fiecare condamnat s-a năpustit asupra gratiilor cu o nerăbdare specifică, aspră, care îți arde pieptul, asemănătoare cu momentul când nu știi dacă aștepți să se întâmple ce urmează să se întâmple sau să se termine odată. Trăiau câte doi în celulă, iar închisoarea era de maximă securitate. Ajunseseră aici aceia care nu semnaseră niciun contract cu divinitatea… Printre ei mai erau însă și oameni nevinovați…cum sunt mereu, în fiece grup, aceia care au fost aruncați în lume, născuți, meniți doar să plătească păcatele altora.
Unul dintre acei vinovați fără vină avea să se lupte în acea noapte. Numai noaptea se țineau luptele…în genere, noaptea se săvârșesc cele mai condamnabile fapte…condamnate de societate, de divinitate, de orice e moral și universal acceptat. Numai ce e universal e acceptat, restul e tabu, nu-i așa?
Unul dintre acei vinovați fără vină… Era un om foarte frumos! Era cel mai frumos om pe care-l văzusem. Îmi doream să se salveze, trăiam lupta odată cu el, știam că e nevinovat. Știam, deoarece cunoșteam vinovatul faptei sale…Îi știam pe toți… Eu îi pusesem în acel loc. Eu stăpâneam închisoarea sau, mai bine zis, ea mă stăpânea pe mine, pentru că, uneori, pierdeam de-a dreptul controlul. Tare cred că și atunci când îl aveam era, de fapt, o iluzie afurisită.
Era o noapte mai neagră decât de obicei. Cerul era golit de stele, iar luna nu se arăta… Nu eram decât eu acolo pentru luptă. De fapt, venisem acolo doar pentru sfârșit. Simțeam nerăbdarea aceea pe care o trăiești când vrei să se termine odată. Omul acela frumos era în ring cu unul foarte urât…Nu o spun din răutate, ci dintr-un simț al realității foarte bine pus la punct. Era urât și gata. Am început să sufăr și mai rău la gândul că omul meu frumos putea să moară în locul acelui om urât. Când a început lupta, am început și eu să strig. Era cu adevărat dureros să urmăresc fiecare mișcare prin care omul meu frumos cădea la pământ… Acum mă simțeam vinovată…atât de vinovată cât te poți simți când știi că ai făcut ceva extrem de greșit, fără absolut nicio cale de scăpare. Îmi venea să urlu și mă gândeam că, prin urletul acela, îmi va ieși vina de prin coaste, din plămâni, din piept….sau de pe unde e așezat sufletul omului. Pe lângă faptul că eu îi pusesem acolo, vinovați cu sau fără vină, tot eu inventasem lupta. Acela care mai respira la primul semn al răsăritului avea să fie eliberat. Era primit în lume, era acceptat. Pardon, universal* acceptat!
Ca vrăjită, am adormit. Am visat un vis urât, plin de lupte, am visat că plângeam și că eu eram cea închisă. Când m-am trezit, aproape uitasem lupta…eram acasă, în patul meu, eram odihnită și veselă, plină de energie. Omul frumos rămăsese în viață…reușise să alunge toți oamenii urâți din calea sa. Așa că am decis să-l eliberez…își câștigase cinstit dreptul. Toată ziua, omul acela frumos, adică gândul frumos, s-a dublat, s-a triplat, s-a înmiit. Când am eliberat binele, răul nu a mai avut loc în lume.
Lucia 