Omul este cea mai incredibilă formă de viață. Nu pentru că știe să piloteze, cunoaște legile fizicii sau a înțeles cum funcționează anatomia, de fapt…nu pentru că știe foarte multe, ci pentru că simte foarte multe. Nimic din tot ce am, văd, aud nu mă poate face mai fericită decât prezența oamenilor din viața mea. Iar faptul că îi pot simți, auzi, vedea, chiar dacă nu sunt fizic lângă mine, face ca omul să fie o ființă chiar incredibilă.
Cu toate astea, forța omului de a-și crea înăuntrul lui propriul univers pălește puțin în fața unui singur sentiment. Imaginația, puterea memoriei parcă se întunecă atunci când ți-e dor și, oricât de puternic ești din punct de vedere mental, când deschizi ochii, realitatea se umple de dorul care se așază pe locurile celor pe care îi vrei aproape și, brusc, devii slab.
Încerc să mă ascund în amintiri când realitatea mă face slabă. De acolo îmi iau energie. Fără să mă vadă nimeni, îmi strecor sub pleoape albastrul seninului, verdele calmului, atingerea celor pe care îi iubesc și sunetul cuvintelor lor. Pot face toate astea. Pot schimba culoarea cerului, adierea vântului, pietrele de sub tălpi și sunetul pe care-l aud. Sunt puternică mental, dar, uneori, realitatea învinge și devin slabă fizic, deoarece dorul este real și mă atinge… realitatea este singura a cărei atingere o simți cu adevărat. Poți sta cu ochii închiși ca să te mângâi, iar ecoul amintirii pe care o retrăiești se va tranforma în zâmbetul pe care-l porți când este întuneric, când ești singur sau când, pur și simplu, ți-e dor.
De aceea, și din multe alte motive, cel mai bine e când te văd aproape! Cel mai bine îmi este când te văd pe tine, omul de care îmi este cel mai drag, pe care îl iubesc până dincolo de orice frontieră pe care o ridică imaginația și realitatea deopotrivă. Cel mai bine îmi este atunci când te văd aproape, când ieși din suflet și ai chip de mamă, tată, bunică, soră, cumnată, nașă, prietenă, verișoară, soț, mătușă…când ieși din amintirea cu albastru senin și verde calm, când ieși de acolo și vii din nou lângă mine, iar eu te simt cu adevărat. Zâmbesc când te văd în suflet sau în minte, dar râd din toată inima când te văd aproape, în realitatea lui „acum”.
Omule drag, cu voce de tată, zâmbet de mamă, energie de soră, sfat de prietenă, glumă de socru, îmbrățișare de soacră, binecuvântare de nașă, râs de mătușă, căldură de bunică, cel mai bine îmi este când te văd aproape, când te am întreg, cu tot ce însemni tu, în lumea mea fizică…pentru că în suflet te port cu mine întotdeauna. Pe toți cei care fac parte din lumea mea îi iubesc și îi așez în gând secundă de secundă, dar nimic, niciodată nu se compară cu atunci când îi văd aproape.
Nu se întâmplă des – sau poate niciodată – să fie toți simultan cu mine, dar, pentru asta, Dumnezeu ne-a construit incredibil de perfect! Ne-a făcut în așa fel încât să ne simțim prezența și atunci când nu ne vedem. Poate pentru că vrea ca omul să aibă mereu cel puțin un motiv să zâmbească…
Lucia 